Erupţie

Îmi aduc aminte seara aceea, îmi aduc aminte,

Când am plecat, cerul era atât de ciudat …

Plouase şi era galben-vânăt.

Aerul era nou-născut.

Nu-mi doream s-ajung nicăieri.

Era ca atunci când s-a despicat marea în două.

Vroiam să rămân acolo, în mijloc şi s-admir încremenită.

Am deschis geamul, dar tu mi-ai spus să îl închid, “e frig”.

Îţi era frig ţie, dragul meu.

În mine erupseseră vulcani: Edna, Krakatoa şi Cercul de Foc al Pacificului,

Trebuia să deschid fereastra, să mă răcoresc, altfel s-ar fi prelins lavă fierbinte din mine şi ţi-aş fi stricat covorul.

Îmi aduc aminte seara aceea. Plouase.

Tu erai distant – între noi, mii de ani

Şi-n mine erupeau vulcani.

Ştiu să ard

Ştiu prea bine ce înseamnă să fii într-un loc,

Dar sufletul să îţi fie în alt loc.

Ştiu prea bine ce înseamnă să fie zi,

Dar pentru tine să fie întuneric.

Ştiu prea bine ce înseamnă să râzi

Dar mai-mai să nu îţi tâşnească lacrimi din gură.

Ştiu ce înseamnă să te plimbi, dar să vrei să fugi,

Să pleci, dar să vrei să te întorci.

Ştiu prea bine ce-nseamnă să arzi

Şi nimeni să nu găsească un amărât de exctinctor,

Ba mai mult, toată lumea să-ţi spună ce bine îţi stă în auriu.

Ştiu, ştiu, ştiu, toate astea le ştiu.

Poate e prea devreme, poate e prea târziu …

Câine rău

Iubire, tu mi te-ai spart în mâini iar,

Ca un pahar.

Iubire, tu mi te-ai izbit de palme,

Ca de stânci valuri deloc calme.

Iubire, tu mi te-ai destrămat,

Ca firul greşit croşetat.

Iubire, tu mi te-ai topit,

Ca soarele în asfinţit.

Iubire, azi, în locul tău,

Pe suflet stă scris “Câine Rău”

Păsări

Mi-am ros unghiile până la rădăcina fiinţei.

Mi-am scrâşnit dinţii până au devenit nisip şi pietriş scăldat de mare.

Mi-a bătut inima până mi-a spart pieptul şi acolo şi-au făcut cuib păsări.

Iar într-o zi, m-am privit în oglindă şi am văzut ieşind păsări din mine.

Mi-am spus: aşa se întâmplă când iubeşti şi apoi nu mai iubeşti:

Înnebuneşti.