În altă viaţă

  

Mi-aş dori ca în altă viaţă,

Să nu mai tânjesc atât după Iubire.

Să tânjesc după vară, după mare, după flori.

Dar nu după Iubire.

Căci a venit toamna şi m-a găsit tânjind.

O altă viaţă aş vrea să mă găsească

Nădăjduind.

Poveste

A fost odată un Om.

Pe care L-am iubit

Cu toată partea mea dreaptă (cu mâna dreaptă şi piciorul drept)

Şi cu toată partea mea stângă (mâna stângă, piciorul stâng, inima).

A fost odată un Om.

Pe care L-am iubit.

De sus în jos, de jos în sus,

Din toate părţile şi cu toate părţile,

Cu partea mea dinspre lună şi cea dinspre soare,

Cu partea mea dinspre Iad şi cea dinspre Dumnezeu.

Şi pe care Îl voi iubi mereu.

Sfârşit

O poză şi o mare

Am totul fiindcă am o poză.

Mă năştea în fiecare noapte.

Simţeam fericirea, chiar dacă de o şchioapă.

În fiecare dimineaţă mă ducea spre groapă –

Când închidea uşa în urma lui.

Am totul fiindcă am o poză.

O poză şi o mare.

            Care mă doare.

În braţe

Vreau să mă ţină cineva în braţe,

Ca şi cum cerul ar fi o minciună şi tot albastrul ar fi ţăndări pe jos,

Vreau să mă ţină cineva în braţe.

Până la os.

C-U-M ?

Când iubeşti pe cineva atât de mult,

Cum faci să se oprească ?

E ca şi cu maşina, atunci când brusc, pui o frână ?

E ca şi cum opreşti apa de la robinet ?

Ca şi când stingi lumina, ca şi când închizi uşa … ?

Ca atunci când se opreşte ploaia, când se schimbă anotimpul …

Cum Dumnezeului e ?!

Mie nu mi-a arătat nimeni decât cum începe totul.

Ok, acum ar trebui să mă înveţe cineva cum să mă opresc.

Deci, ce fac : sting becul, trântesc uşa, închid ochii,

Sau îmi pun un pahar de vin şi zic :

“În cinstea Ta, Iubire defectă, care începi dar nu te mai sfârşesti,

Ca un televizor stricat ! “

Noaptea plouă

Mâna mea se plimbă pe geamul ud …

Mi s-a părut că te-aud.

Numai tu poţi fi ca o ploaie de noapte,

Să cazi în tăcere,

Să mângâi în şoapte.

Numai tu poţi să-nvălui, strop cu strop, să mă-nvii.

Atunci când plouă noaptea, te iubesc. Şi tu ştii.

Nu poţi

Nu poţi obliga un om să te iubească.

Chiar dacă ai sta în cap şi ai privi cu picioarele, nu poţi.

La fel cum nu poţi obliga norul să plouă când ţi-e cald;

La fel cum nu-i poţi porunci unei flori să înflorească din asfalt;

Nu poţi face să fie soare când e noapte;

Nu poţi ruga valul să nu mai înghită nisipul în şoaptă.

Nu poţi obliga un om să te iubească.

Nu poţi pune luna să lumineze în acelaşi timp cu soarele,

Chiar dacă ai sta în cap şi ai privi cu picioarele.

Aştept



Waiting,  blueshadow

Aştept.

Ca dimineaţa să devină noapte.

Ca soarele să devină lună.

Aştept.

Nu mai ştiu de când,

Nici până când.

Însăşi Moartea dacă ar veni la mine,

Nu ar îndrăzni să mă ia.

Ar vedea că aştept

Şi ar pleca mai departe.

Eu tot aştept …

Aştept să fie noapte.



Patimă

Am trecut prin toate:

Am râs, am plâns, am tras, am smucit, am rugat, am sperat, am căzut …

M-am dezgolit, strat după strat, până când am ajuns la sânge.

Ehh, când deja se ajunge aici, nu prea mai e nimic de făcut,

Decât să stai cuminte într-un pahar, contemplându-ţi roşeala.

Văzut-ai sânge să întrebe: “Doamne, unde-i greşeala?”…

Erupţie

Îmi aduc aminte seara aceea, îmi aduc aminte,

Când am plecat, cerul era atât de ciudat …

Plouase şi era galben-vânăt.

Aerul era nou-născut.

Nu-mi doream s-ajung nicăieri.

Era ca atunci când s-a despicat marea în două.

Vroiam să rămân acolo, în mijloc şi s-admir încremenită.

Am deschis geamul, dar tu mi-ai spus să îl închid, “e frig”.

Îţi era frig ţie, dragul meu.

În mine erupseseră vulcani: Edna, Krakatoa şi Cercul de Foc al Pacificului,

Trebuia să deschid fereastra, să mă răcoresc, altfel s-ar fi prelins lavă fierbinte din mine şi ţi-aş fi stricat covorul.

Îmi aduc aminte seara aceea. Plouase.

Tu erai distant – între noi, mii de ani

Şi-n mine erupeau vulcani.

Ştiu să ard

Ştiu prea bine ce înseamnă să fii într-un loc,

Dar sufletul să îţi fie în alt loc.

Ştiu prea bine ce înseamnă să fie zi,

Dar pentru tine să fie întuneric.

Ştiu prea bine ce înseamnă să râzi

Dar mai-mai să nu îţi tâşnească lacrimi din gură.

Ştiu ce înseamnă să te plimbi, dar să vrei să fugi,

Să pleci, dar să vrei să te întorci.

Ştiu prea bine ce-nseamnă să arzi

Şi nimeni să nu găsească un amărât de exctinctor,

Ba mai mult, toată lumea să-ţi spună ce bine îţi stă în auriu.

Ştiu, ştiu, ştiu, toate astea le ştiu.

Poate e prea devreme, poate e prea târziu …

Câine rău

Iubire, tu mi te-ai spart în mâini iar,

Ca un pahar.

Iubire, tu mi te-ai izbit de palme,

Ca de stânci valuri deloc calme.

Iubire, tu mi te-ai destrămat,

Ca firul greşit croşetat.

Iubire, tu mi te-ai topit,

Ca soarele în asfinţit.

Iubire, azi, în locul tău,

Pe suflet stă scris “Câine Rău”

Păsări

Mi-am ros unghiile până la rădăcina fiinţei.

Mi-am scrâşnit dinţii până au devenit nisip şi pietriş scăldat de mare.

Mi-a bătut inima până mi-a spart pieptul şi acolo şi-au făcut cuib păsări.

Iar într-o zi, m-am privit în oglindă şi am văzut ieşind păsări din mine.

Mi-am spus: aşa se întâmplă când iubeşti şi apoi nu mai iubeşti:

Înnebuneşti.

 

Martie. Ninge

Ninge. În martie.

Ninge să mai fie Crăciunul o dată,

Pentru mine.

Pentru tine.

Pentru noi.

Ninge şi mai-mai c-aş împodobi bradul,

Pe masă aş pune căni aburinde,

Dac-ai ştii că ninge pentru noi

Şi ai pune colinde.

Aş da primăvara toată, ca măcar pentru o clipă

Să am un Crăciun cu tine şi apoi să pleci în pripă,

Pe-a iernii ultimă aripă.

Iad

Iubirea ta a fost Iadul.

Din care am ieşit, pură şi strălucitoare ca o sfântă.

Iubirea ta a fost Iadul.

Am aşteptat, m-am perpelit, m-am tăvălit, am ars!

Iubirea ta a fost Iadul.

Cine crede că Iadul înseamnă demoni şi smoală se înşeală.

Iadul e cea mai mistuitoare iubire.

M-aş întoarce oricând acolo, dar nu mai iubesc.

Nici măcar Iadul nu mă mai primeşte.

Şi-atunci, spre ce se poate îndrepta – sufleteşte –

O fiinţă care nu iubeşte? …

Vis

Mă iubeşti.

Deşi e noapte, în camera cu lumânări aprinse, pentru mine-i cea mai puternică zi.

Mă iubeşti.

Dintr-o dată simt ce înseamnă să fii fluture, ce înseamnă să fii soare, ce înseamnă să fii primăvară.

Mă iubeşti.

Toate celelalte lucruri şi gânduri sunt atât de departe faţă de gândul acesta care-i atât de aproape.

Mă iubeşti.

Alţi oameni aşteaptă atât de mult, vieţi la rând chiar pentru o iubire, iar eu a trebuit să aştept atât de puţin faţă de ei.

Dar, dintr-o dată, vântul împinge fereastra, lumânările se sting.

Deschid ochii:

AM VISAT.

Aştept



Birth of Love, Vladimir Kush

A trecut mult timp,

De când am râs ultima oară – cu sufletul

( Buzele sunt foarte uşor de mişcat pentru a mima un râset );

De când am atins ultima oară - cu sufletul;

De când am iubit ultima oară – cu sufletul

( E foarte uşor de iubit fără suflet, e… o copie aproape perfectă ).

Mult, foarte mult timp.

Atât de mult, încât dacă ar veni cineva la mine

Şi ar vrea să-mi vorbească, i-aş spune: “Shhh, Omule!

Eu nu m-am născut încă;

Pe mine nu a ştiut nimeni să mă nască.

Shhh, eu, eu … încă aştept … să mă nasc”.



Nimic

Nu cerceta să vezi ce-a rămas.

N-a rămas nimic.

De fapt, mai mult decât nimic.

N-a rămas nici măcar Nimicul Nimicului.

E loc în mine acum să crească ghioceii şi să vină primăvara.

E loc, e loc, e-atâta loc,

Căci toată-s plină de DELOC …

Roşu

Mă doare noaptea,

Mă doare dimineaţa,

Mă doare tăcerea,

Mă dor cuvintele,

Mă doare prezenţa,

Mă doare absenţa,

Totul mă frânge.

Ai ştiut că-mi place ROŞUL

Şi-atunci m-ai umplut de sânge!

Dincolo de uşă

Mi-ai spus că mă iubeşti!

Cum să spui aşa ceva … nici măcar nu mă cunoşti.

Dar, ai dreptate. Dacă m-ai fi cunoscut, n-ai mai fi spus-o.

Vezi tu, eu m-am născut bătrână (era şi un film pe tema asta);

Am început să mai întineresc pe parcurs;

Şi m-am născut tristă. Foarte tristă.

Bucuriile au venit mai târziu.

Ai spus că mă iubeşti, ai curaj măcar să deschizi uşa?

Ai curaj să înduri putregai şi pânze de păianjen, igrasie, întuneric şi frig?

Dacă ai, eşti fericitul posesor al cheii – şi singurul, de altfel.

Ţi-aş spune: “Ne vedem la ieşire!”, dar vezi tu,

Eu m-am născut bătrână (parcă ţi-am mai spus asta),

Atât de bătrână, încât uit să-mi iau rămas bun …

Da, EA mă trezeşte

Uitasem, aproape că uitasem în dimineaţa asta

Eu de ce m-am trezit …

Bineînteles, pentru că aşa a vrut Cerul,

Iar destinul a încuviinţat acest lucru.

Dar principalul motiv pentru care eu m-am trezit este

Să-mi amintesc de tine.

Da. Amintirea ta mă ridică din pat în fiecare dimineaţă,

Şoptindu-mi blând la ureche: “Hai, trezeşte-NE!”.

Deschid ochii, doar pentru a-mi aminti ochii tăi;

Îmi umezesc buzele, doar pentru a-mi aminti buzele tale;

Beu cafeaua doar pentru a-mi aminti momentele când am băut împreună cafeaua

(Bine, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, dar lasă-mă să mi-l închipui);

Mă aranjez în oglindă, sperând ca în loc de chipul meu, să îl văd pe al tău;

Mă dau cu parfum, doar-doar în nări mi-ar răzbate aroma ta.

Şi gata: ies pe uşă, la fel cum ai ieşit tu din viaţa mea.

Mă întorc seara, numai pentru a mă culca.

Iar dimineaţa, mă trezesc,

Din motivul simplu – dar vital pentru mine:

Să mi te amintesc.

De neşters

Sunt unele lucruri pe care oamenii nu le pot şterge:

De exemplu, eu nu te pot şterge pe tine. De pe mine, din mine.

Nu pot şterge luna, ploaia …

Nu pot şterge acea dimineaţă, nu pot şterge acele nopţi.

Uneori, încerc.

Încerc să-mi doresc să nu-mi mai amintesc forma mâinilor tale.

Dar, atunci observ cu stupoare că încep să-mi dispară mie degete de la mâini.

Încerc să nu-mi amintesc ochii tăi, dar eu sunt cea care începe să vadă blurat.

Încerc să nu-mi amintesc forma exactă a nasului tău, dar nu trec câteva minute

Şi eu sunt cea care nu mai poate respira.

Vreau să îţi şterg urmele paşilor, dar, iată-mă rămasă fără tălpi!

E o ciudăţenie, dar totuşi, justificată:

Nu ai putea să ştergi ploaia, fără să ştergi norul;

Nu poţi să ştergi luna, fără să-i iei cerul.

Vrând  să ştergi lumina, o ştergi cu tot cu soare:

Ştergându-te pe tine, sunt eu cea ce dispare!

Agonie



Salvador Dali, L'Oeil Fleuri (Ochiul Inflorit)



O durere atât de mare,

Încât mâna mea dreapta nu-şi poate pune degetele pe mâna mea stângă

S-o facă să nu mai plângă.

O durere atât de mare,

Încât ochiul meu stâng nu se poate uita la ochiul meu drept

Să-i spună: “de ce L-ai privit, n-ai fost prea înţelept!”

O durere atât de mare,

Încât piciorul meu drept nu-i poate pune piedică piciorului meu stâng,

Zbierându-i: “dacă te duci la El, te frâng!”

O durere atât de mare,

Încât urechea mea stângă nu-i poate explica urechii mele drepte

Că n-are ce cuvinte să aştepte.

O durere atât de mare

Încât buza mea de jos nu poate muşca buza mea de sus,

Şoptindu-i însângerată : “S-a dus!”...