Roşu

Mă doare noaptea,

Mă doare dimineaţa,

Mă doare tăcerea,

Mă dor cuvintele,

Mă doare prezenţa,

Mă doare absenţa,

Totul mă frânge.

Ai ştiut că-mi place ROŞUL

Şi-atunci m-ai umplut de sânge!

Dincolo de uşă

Mi-ai spus că mă iubeşti!

Cum să spui aşa ceva … nici măcar nu mă cunoşti.

Dar, ai dreptate. Dacă m-ai fi cunoscut, n-ai mai fi spus-o.

Vezi tu, eu m-am născut bătrână (era şi un film pe tema asta);

Am început să mai întineresc pe parcurs;

Şi m-am născut tristă. Foarte tristă.

Bucuriile au venit mai târziu.

Ai spus că mă iubeşti, ai curaj măcar să deschizi uşa?

Ai curaj să înduri putregai şi pânze de păianjen, igrasie, întuneric şi frig?

Dacă ai, eşti fericitul posesor al cheii – şi singurul, de altfel.

Ţi-aş spune: “Ne vedem la ieşire!”, dar vezi tu,

Eu m-am născut bătrână (parcă ţi-am mai spus asta),

Atât de bătrână, încât uit să-mi iau rămas bun …

Da, EA mă trezeşte

Uitasem, aproape că uitasem în dimineaţa asta

Eu de ce m-am trezit …

Bineînteles, pentru că aşa a vrut Cerul,

Iar destinul a încuviinţat acest lucru.

Dar principalul motiv pentru care eu m-am trezit este

Să-mi amintesc de tine.

Da. Amintirea ta mă ridică din pat în fiecare dimineaţă,

Şoptindu-mi blând la ureche: “Hai, trezeşte-NE!”.

Deschid ochii, doar pentru a-mi aminti ochii tăi;

Îmi umezesc buzele, doar pentru a-mi aminti buzele tale;

Beu cafeaua doar pentru a-mi aminti momentele când am băut împreună cafeaua

(Bine, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, dar lasă-mă să mi-l închipui);

Mă aranjez în oglindă, sperând ca în loc de chipul meu, să îl văd pe al tău;

Mă dau cu parfum, doar-doar în nări mi-ar răzbate aroma ta.

Şi gata: ies pe uşă, la fel cum ai ieşit tu din viaţa mea.

Mă întorc seara, numai pentru a mă culca.

Iar dimineaţa, mă trezesc,

Din motivul simplu – dar vital pentru mine:

Să mi te amintesc.

De neşters

Sunt unele lucruri pe care oamenii nu le pot şterge:

De exemplu, eu nu te pot şterge pe tine. De pe mine, din mine.

Nu pot şterge luna, ploaia …

Nu pot şterge acea dimineaţă, nu pot şterge acele nopţi.

Uneori, încerc.

Încerc să-mi doresc să nu-mi mai amintesc forma mâinilor tale.

Dar, atunci observ cu stupoare că încep să-mi dispară mie degete de la mâini.

Încerc să nu-mi amintesc ochii tăi, dar eu sunt cea care începe să vadă blurat.

Încerc să nu-mi amintesc forma exactă a nasului tău, dar nu trec câteva minute

Şi eu sunt cea care nu mai poate respira.

Vreau să îţi şterg urmele paşilor, dar, iată-mă rămasă fără tălpi!

E o ciudăţenie, dar totuşi, justificată:

Nu ai putea să ştergi ploaia, fără să ştergi norul;

Nu poţi să ştergi luna, fără să-i iei cerul.

Vrând  să ştergi lumina, o ştergi cu tot cu soare:

Ştergându-te pe tine, sunt eu cea ce dispare!

Agonie



Salvador Dali, L'Oeil Fleuri (Ochiul Inflorit)



O durere atât de mare,

Încât mâna mea dreapta nu-şi poate pune degetele pe mâna mea stângă

S-o facă să nu mai plângă.

O durere atât de mare,

Încât ochiul meu stâng nu se poate uita la ochiul meu drept

Să-i spună: “de ce L-ai privit, n-ai fost prea înţelept!”

O durere atât de mare,

Încât piciorul meu drept nu-i poate pune piedică piciorului meu stâng,

Zbierându-i: “dacă te duci la El, te frâng!”

O durere atât de mare,

Încât urechea mea stângă nu-i poate explica urechii mele drepte

Că n-are ce cuvinte să aştepte.

O durere atât de mare

Încât buza mea de jos nu poate muşca buza mea de sus,

Şoptindu-i însângerată : “S-a dus!”...